DOAMNE, OCROTEŞTE-I PE ROMÂNI

DOAMNE, OCROTEŞTE-I  PE ROMÂNI

Pe 1 decembrie am serbat ZIUA ROMÂNIEI! Pentru mine, este cea mai emoţionantă zi, pentru că mă simt atât de conectată cu ţărişoara mea dragă, cu românii mei.

Este ziua în care plâng durerea unui neam, idealurile străbunilor mei şi caracterul lor vrednic, care îl mai întrezăresc şi astăzi în sufletul unor români adevăraţi.

Ţara mea dragă, te iubesc!

Iubesc fiecare rid de pe chipul bătrânilor noştri, ochii expresivi şi mâinile lor, obosite de atâta trudă.
Din păcate, bunicii mei au murit, în schimb îi vad în fiecare zi în ochii bătrânilor de care astăzi îşi bat joc conducătorii ţării.

Bunicii mei au luptat amândoi în al doilea război mondial. Au îndurat frig crunt, au mâncat de foame scoarţa copacilor şi au trăit cele mai oribile drame. Îmi poves- teau adesea despre curaj, idealuri, dra-goste şi sacrificiu. Dar mai ales, de mândria de a fi român.

Sunt mândră că sunt româncă.
Sunt mândră de istoria acestui neam încercat şi demn. Un neam care nu a vrut nimic din ce era al altora. Un neam care şi-a apărat valorile, pământul şi tradiţiile.

Noi nu am cotropit. Noi nu am născut monştri. Noi nu am omorât milioane de oameni pentru că nu ne-a plăcut faţa sau pielea lor. Noi nu am omorât oameni din ciudă că erau mai deştepţi.

Noi am fost demni. Noi am avut bun simţ.

Acel bun simţ care îl mai întâlneşti şi astăzi în timiditatea copilului de la ţară, în majoritatea caselor românilor care ştiu să te primească şi să te facă să te simţi bine.

Nicăieri nu e mai bine ca acasă.

Asta o simte din tot sufletul fiecare român plecat din ţara noastră peste hotare. Îi plânge sufletul pentru că unii dintre noi şi-au vândut ţara. Alungaţi de sărăcie, sunt nevoiţi să trăiască printre străini, pentru a le oferi copiilor o viaţă decentă, plătită cu sacrificiul suprem de a trăi departe de pământul străbun. Pământul nostru, al românilor.

Am lăsat loc celor care nu mai încăpeau, celor care aveau nevoie de mai mult. Sper să le ajungă.

Dar cel mai mult sper să vină înapoi copiii care i-am pierdut peste hotare, tinerii inteligenţi care studiază şi dau clasă altora de seama lor din Anglia, Franţa, Italia, Spania, românii competenţi, românii simpli, valorile României.
Dragii mei români de peste hotare, vă înţeleg durerea şi vă cunosc lacrimile. Nu pot decât să scriu – RUŞINE CELOR CARE SE FAC VINOVAŢI CĂ NE-AU ADUS AICI. La limita subzistenţei. La limita sărăciei şi a umilinţei.

Ţara mea dragă, te iubesc!

Te iubesc pentru românii frumoşi care încă mai sunt aici, te iubesc pentru tot ce mi-ai oferit, pentru credinţa în Dumnezeu şi sângele dac care încă mai curge prin mine. Te iubesc pentru un Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Vlad Ţepeş, Horia, Cloşca şi Crişan, pentru Bălcescu, Cantemir, Brătianu, Cuza, pentru Vulcănescu, Ilarion Felea, Sandu Tudor.

România te iubesc mai ales pentru că în tine au fost zămisliţi ca piloni de rezisten-ţă a spiritului nostru nemuritor: graiul neamului – Eminescu, Arsenie Boca, Constantin Brâncuşi şi Mircea Eliade.

Te iubesc ţara mea dragă, mai ales pentru fiul meu Ştefănel, care s-a născut aici şi vreau să îl cresc în adevăratele tale valori, între românii tăi dragi, alături de bunicii lui, care ştiu ce înseamnă demnitatea, respectul şi dragostea.

Te iubesc România! Vă iubesc dragi români de pretutindeni. Sunteţi cu toţii fraţii mei pe care nu i-am avut niciodată!

Curaj & Inspiraţie!
Oana Bulai

 

Share This

About the author

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *